Deschid la întâmplare cartea și dau de poemul intitulat „vion”, un cine-poem al nuanțelor, poem-impuls al multor stări cioraniene, și unde frica de a „tăcea” a făcut (de-a lungul vremurilor) un zid obsesiv din frigurile multor poeți. Poem capcană („cu o mie de picioare alergând oriunde” cum spunea Nichita), poem scris în instantaneul oricărei vieți, în clipa ce trece, în care poetul construiește printr-o acumulare de mici detalii, locuri ascunse ochilor: („unde păstrez șuvița de păr tăiată la botez/și osemintele unei broaște”). Locuri care le deschid oamenilor și poarta unor trăiri halucinante, sau a unor senzații ce stau sub semnul generos al poeziei și care i s-au fixat și poetului buzoian, care ni se destăinuie, fără a ne da și tâlcul poveștii: „ce știu eu e că mintea mea e un câine înghețat/care se ascunde prin scări de bloc și/tremură de fiecare dată când se deschide o ușă”. Când un poet dorește să preia în „povestea” sa câte ceva din pulsul unei lumi aflate în continuă mișcare și transformare, înțelegem că în povestea sa lumea nu e doar un spectacol al existenței fizice, un continuum existențial ori un proces de umbre ce se furișează incert spre cine știe ce univers îndepărtat, ci îi oferă, dincolo de tonul confesiv și reflexiv al scrierii încarcerate în vastitatea timpului, o perdea a amintirilor, un suflu hieratic derulat în stil cinematografic: „în zadar scormonesc în amintire după ceva de/neiertat,/ceva care să mă înfioare,/în care să văd strălucirea apei trase la closet,/dar nu există nimic furișat în sus pe treptele/memoriei./se zguduie nebunește orașul când/umbra proiectată în lungul străzii/face schimb de păr, cartilaje, oase și sânge cu trupul” (în timp ce tu).
Poet înregimentat în suita poeților lirici de o complexitate aparte a percepției, având intuiția celui care simte și surpinde momentul când ochiul ațintit se deschide unei mai largi perspective asupra fenomenului, dar și vizionar asupra lumii fascinante care i-a fost scoasă în cale, Mihai Marian înclină spre o participare ceva mai sumbră asupra unor realități. Pesemne o altă fațetă a unei realități, în care sentimentul alienării din atmosfera sumbră a spitalelor (și în care își proiectează ființa vremelnic prizonieră „în minuscula noastră închisoare”), e soluția ieșirii din această lume ce pare insuportabilă: „pentru cei câțiva pași pe care am reușit să-i fac până/la baie,/pentru mărul din care am mușcat/când am mințit medicul/despre anxietatea mea,/despre atacurile de panică/și lipsa de somn./atunci el a spus ceva,/nu am înțeles ce,/dar am început să simt cum pieptul/se desface ca o portocală” (fallschirmjāger). Iar din această perspectivă, a spaimelor stârnite, de „zile când singurătatea se transformă în furie/și-n alcool,/într-un cancer asimptomatic,/apoi devine iarăși singurătate”, ni s-ar releva ca un poet înzestrat al poeziei cotidiene de perspectivă pesimistă, decepţionistă ori, mai degrabă, liric vorbind, în telurismul fluvial al stihuirii şi în expresia biruitoare a spaimelor autogenerate, și unde „pure funcții matematice (sunt) ziua și viața”.
Decorul predilect al poetizărilor din acest volum sunt trăirile marginale, tristețile și singurătățile apocaliptice locuite de o lume degenerată, unde „imaginile se succed rapid dând naștere/unor viziuni interioare”, sau cum scrie Teodora Coman (în caseta coperții a IV-a): „miza discursivă” a poetului buzoian este „să creeze spațiul fluctuant de comunicare”, ca în „acest început de tristețe” (titlul unui poem). Alteori, cu acea plăcere estetică de a medita asupra dimensiunii posibilului în hipertext, ne vorbește despre ceea ce se mai poate zări printr-o fereastră aproape mătuită: „de la fereastra mată nu pot vedea cerul sau oamenii/mergând spre cealaltă parte a zilei/și nu știu dacă ce se aude sunt urlete de durere/sau strigăte de bucurie./rămân cu ochii închiși până acasă,/păstrez în minte o ultimă imagine a ta/așa cum/pe retina unui mort rămâne întipărită/ultima clipă a vieții sale” (JPEG). Și dintr-o arie lirică de texte meditative (cu care „își regizează sensibilitatea”) cu adnotări imprevizibile ale unor felii din viața sa, constatări subsumate leitmotivului singurătății printre oameni diferiți, alunecăm pe neobservate pe tărâmul unde „se joacă intertextual și nu-și refuză o tușă de moralist” (după Ovidiu Nimigean, în aceeași casetă a coperții a IV-a). Redăm dintr-un poem „mă apropii tot mai mult de televizor,/o tristețe sclipitoare și încăpățânată/îmi împăienjenește privirea/încerc să disting fețele din mulțime,/privindu-i, înțeleg/că ziua de ieri este o patrie/din care au emigrat cu toții” (time-shift).
Un înger lyric/păzitor îl spionează din cețurile acestor oglinzi a cuvintelor, acolo unde proiecţia logosului cu însăși ființa presupune o desprindere a sufletului de trup, o ardere a cuvintelor în lăcaşul gândirii. Ori, noi cititorii săi, tocmai pierzând această legătură, prin poezie nu facem altceva decât să refacem legătura cu cea de a doua fiinţă care există în fiecare... și spunem că e și scopul celor din lumea autenticismului 2000-ist.
