Cu o altfel de punere în scenă, poți doar, întorcând pagina, să te întrebi dacă ceea ce va urma nu cumva este altceva decât prima piesă a unui puzzle apocaliptic. Dar, cu inteligența și experiența specifice creatorului care știe ce are de făcut, cum să pună cărămidă peste cărămidă până la obținerea rezultatului final dorit, Aurelian face un salt neașteptat înapoi până în punctul zero, până acolo unde atunci când am început să trăim în afara noastră, așa cum spune Hemingway, lucrurile au început să devină periculoase: în grădina Edenului, o grădină a raiului personală, deșertică în care cel dintâi locuitor este Eva, unde un Adam inexistent este zămislit de imaginația ei, o grădină în care păcatul originar este asumat chiar și de regnul vegetal: "Te rog, Doamne, nu mă lăsa singur, în Rai! Nu-i numai șarpele de vină, nici doar femeia sau bărbatul.
Și eu am greșit
dând rod bun de dorit.
Pedepsește-mă, Doamne,
trimite-mă în lume."
Astfel începe istoria acestei a doua cărți (publicată de editura Casa de Pariuri Literare), a primului segment al acestui triptic: prin ochii unui" vis vegetal ", a pomului cunoașterii, prin ochii unei forme de viață a cărei puritate indiscutabilă diluează durerea întregii creații. Însă, chiar dacă punctul de plecare se află în lirica de atmosferă religioasă (autorul amintește într-un limbaj simplu și eficient despre Cain cel posomorât a cărui față lipsită era de seninătate și care n-a putut birui păcatul, despre Turnul Babel, Chivotul legilor, Iona, Pillat, despre ispititirea lui Iisus), nu avem de-a face cu un volum de poezie religioasă, ba chiar dimpotrivă, acest lucru reprezintă doar o parte a contextului de care acesta are nevoie pentru a se expune complet și complex existențial. Suntem în proximitatea tabloului unei istorii personale a unui autor în evidentă, generoasă creștere față de volumul de debut, a unui autor de-o luciditate izbitoare mai ales în celelalte două segmente ale cărții: 24mp și Alzheimer.
În 24mp, întâlnim un poet autoreferențial care contabilizează imagini și stări influențate mai ales de sentimentul de singurătate: "nu mă strigă nimeni, deci nu exist, nu ma strigi nici tu, deci nici măcar nu am existat vreodată."
Adevărata "lovitură", însă, din "Lacrima tatălui", este dată de mecanismele care ajută la supraviețuirea imaginilor. Sunt o adevărată demonstrație de directețe și pregnanță, lucru care își pune decisiv amprenta asupra stilului, tematicii, asupra planurilor în care se desfășoară acest nou volum: "când un glonț înroșit în foc
trece prin inima ta
și se tot duce
e semn
că pe-acolo
era drumul lui."
Şi chiar dacă cel de-al treilea segment, numit Alzheimer, încearcă să nege până și propria existență a autorului, se întâmplă cu totul altceva: scoate la iveală din cele mai profunde straturi ale intimității o ființă extrem de permeabilă fără niciun alt fel de backup plan decât uitarea: "tu ești departe și atât. Și mai era ceva dar nu îmi amintesc. Ceva cu inima în gât."
"Lacrima tatălui", cea de-a doua carte după debutul din 2018, cu "Patruzeci și unu. Eu surdo-mutul” publicat de Tracus Arte, este una fluidă în care Romeo Aurelian Ilie reabilitează elegia sentimentală, este o carte a sincerității, a interiorității, a unui joc complex între cotidian și sentimentul de felix culpa într-un climat pe care autorul pare că l-a submis, în care și-a produs propriul antidot, climat unde în mod cert poezia sa va supraviețui devenind pentru cititorii de mai târziu fotografia îngălbenită, gravura reușită a unei alte lumi, a unui alt veac.
de Mihai Marian
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu